Preşedintele Ordinului Arhitecţilor, Şerban Ţigănaş: “Ateneul Român este o arhitectură proastă şi Autogara Basarab, una bună, după legile din România”

Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România (OAR), Şerban Ţigănaş, susţine că a prezentat Guvernului o Strategie pentru Arhitectură ce ar trebui aplicată în România. Până în prezent, Executivul nu a organizat nici o dezbatere publică pe această temă. Preşedintele OAR consideră că starea arhitecturii, în România, este deplorabilă.

–          Care este, în opinia dumneavoastră, starea actuală a arhitecturii, în România?

Starea arhitecturii în România este absolut nesatisfăcătoare, din punctul nostru de vedere, şi constatăm că şi din punctul de vedere al societăţii româneşti. Mă refer la toate formele de organizare a societăţii, indiferent dacă vorbim despre diverse organizaţii nonguvernamentale, care îşi asumă diverse teme de calitate a vieţii, de mediul construit, de mediul natural, de dezvoltare durabilă,  de protecţia patrimoniului. Mă refer şi la media, care discută tot mai critic despre dezvolatarea oraşelor, la cetăţean, la individ, care discută şi dă din ce în ce mai multe semnale perceptibile de nemulţumire faţă de modul în care se dezvoltă ţara şi faţă de felul în care se joacă interesele individuale, de grup şi comunitare, la statul român care recunoaşte şi afirmă că sunt necesare modificări substanţiale în legislaţie, în modul de aplicare a legislaţiei, în administraţie. Toate formele de organizare ale societăţii transmit public că dezvoltarea României, în toată această perioadă, stă sub semnul incertitudinii, sau chiar a eşecului. Toţi îşi pun întrebări de genul “ce e de făcut?”.

 

–          Care sunt factorii care au determinat această situaţie?

Fiecare este responsabil pentru acest eşec. În nici un caz nu putem încărca un singur reprezentant al societăţii cu acest eşec. Din punctul meu de vedere, şi nu numai, este un proces de trecere de la o formă de societate, pe care am avut-o, la un alt tip de societate care nu a avut un proiect. Tranziţia a fost extrem de dificilă şi plină de nereuşite. Principala vină aş pune-o pe situaţia culturii româneşti. În absenţa unei culturi a mediului construit, a mediului organizat, nu poţi avea nici o comunitate care-şi vede reperele, care respinge sau acceptă o anumită calitate a arhitecturii, care comandă această calitate. În opinia mea, anii ’90 şi anii 2000 au reprezentat o perioadă de incultură în România, în domeniul arhitecturii, la nivel general. Cât timp cultura arhitecturală şi cea generală nu sunt livrate, nu putem avea eficienţă. Nu trebuie informaţii doar pentru cei care lucrează în domeniul arhitecturii sau din administraţie. Fiecare individ care îşi ridică o casă, sau fiecare firmă, nu are cum să ceară calitate pentru că nu cunoaşte această calitate.

O altă problemă este aceea că nu am adoptat încă o strategie pentru arhitectură. Ordinul Arhitecţilor a elaborat un astfel de document, în acest an, pe care l-am prezentat Guvernului. Cele mai multe ţări europene au o politică pentru arhitectură asumată de stat. Încă nu s-a întâmplat ce ne dorim, dar nu pot să spun că am fost refuzaţi. Teoretic, dacă faci o astfel de propunere unui guvern şi ţi-o refuză, acesta se sinucide în ochii profesiei şi în ochii societăţii. Ni s-a spus că se doreşte acest proiect, dar că au şi ei puncte de vedere şi că nu se pune problema să fie asumată în această formă. Pentru mine, este un răspuns fair-play. Dar faptul că a trecut jumătate de an şi nu am reuşit să progresăm este un semnal că mai trebuie ceva.

 

–          A existat o dezbatere pe această temă cu reprezentanţii Executivului?

Nu, dar ne-o dorim şi trebuie să spun că şi-au dorit-o şi ei.

 

–          Vorbeaţi de importanţa educaţiei în domeniul arhitecturii. Consideraţi că s-ar impune introducerea unei materii şcolare care să acopere aceste subiecte?

Nu este nevoie de arhitectură ca materie în şcoli, ci de introducerea culturii generale legată de arhitectură. În pachetul de cultură generală pe care statul îl oferă copiilor, probabil că ar trebui să fie cuprinse nu numai elemente de geografie, istorie, economie, ci şi de arhitectură. Lipsa cunoştinţelor din domeniul arhitecturii am constat-o la studenţii care îşi aleg acest domeniu. Sunt tineri care intră pe porţile facultăţii şi nu ştiu cum funcţionează societatea, pentru că nu au învăţat la şcoală. În ţările dezvoltate există astfel de programe educaţionale.

 

–          Aţi încercat să aveţi o discuţie cu Ministerul Educaţiei, în care să prezentaţi aceste probleme?

Noi am încercat să vorbim cu toată lumea. Din păcate, cu Ministerul Educaţiei nu am reuşit să avem o discuţie care să conducă la un punct de vedere comun, dar nu exclud ca acest lucru să se întâmple. Nu cred că suntem în situaţia de a depune armele. Deocamdată, avem o problemă mai stridentă cu Ministerul Educaţiei. Ordinul Arhitecţilor este nemulţumit că educaţia de arhitectură, de această dată, şi nu cea de cultură generală, este lipsită de strategie. În acest moment se produc, din cauza crizei cifrelor de şcolarizare la studenţi şi a autonomiei universităţilor, promoţii cu numere, cantitate absolut necorelată cu cerinţele profesiei şi cu filtrarea calităţii. În România, s-a trecut de la anii ’80, începutul anilor ’90, de la promoţii de 50-60 de arhitecţi pe an, în ţară, la 700-800, în condiţiile în care populaţia scade. Este adevărat că trebuia umplut un gol, dar ritmul acesta de producţie alarmant, mai ales în cazul unei profesii vocaţionale, dă rateuri. Seamănă cu şcolarizarea de la seral, dintr-o anumită perioadă, când anumite persoane aveau nevoie de o diplomă.

 

–          Reuşim să exportăm arhitecţi?

Nu. Exportul de arhitectură este aproape zero. Arhitecţii români abia reuşesc să-şi găsească suficiente proiecte aici. La nivelul anului 2008, arhitectţii austrieci aveau un procent al exportului de 30%, iar în cazul britanicilor, procentul este de 60%. Arhitectul român este cel mai prost plătit din Europa, potrivit sondajelor. În România, nu se dau doi bani pe arhitectură. Atât oferă societatea românească, inclusiv administraţiile locale, pe calitatea din arhitectură.

 

–          Ce poate face OAR pentru a stopa ridicarea unei clădiri care strică aspectul unei zone?

Pe termen scurt, putem exprima punctul de vedere, acolo unde situaţia este evidentă. OAR poate să ofere competenţe celor care solicită acest lucru. Cineva trebuie să dorească stoparea construcţiilor, altfel vorbim singuri. Muşchii noştri nu sunt suficient de puternici încât să contrazicem societatea, investitorul, opinia publică, administraţia locală, regională sau naţională. Pe termen mediu, noi ne dorim să apară filtre de calitate a arhitecturii. Legislaţia românească nu spune că arhitectura trebuie să fie de calitate şi nu specifică elementele care determină calitatea. Legile româneşti vorbesc despre construcţii, şi nu despre arhitectură sau urbanism. Construcţiile, în România, nu trebuie să ne cadă în cap la cutremur, trebuie să poţi să fugi în caz de incendiu, să existe suficient polistiren pe faţadă încât să se învârtă contorul cât mai puţin şi alte asemenea. Aceasta nu este calitate. Acestea sunt cerinţe minimale. Mă uit la Ateneul Român şi spun că nu se comportă bine în caz de incendiu, deci nu este o arhitectură valoroasă. În schimb, mă uit la staţia de spălare a vagoanelor de la Basarab Nord şi spun: uite o arhitectură valoroasă, pentru că, în caz de cutremur, se comportă excelent şi, în caz de incendiu, nu ai nici o problemă cu ea. Încercăm să-i convingem pe guvernanţi şi pe cei din Legislativ că arhitectura înseamnă calitatea vieţii şi că trebuie impusă o strategie pentru acest domeniu. Întreaga societate se raportează la lege. Respectarea legii nu înseamnă că obţii calitate, ci doar legalitate.

 

–          Sunt sfaturile dumneavoastră luate în seamă de autorităţile locale?

Ne înţelegem foarte diferit cu administraţiile locale. Există mai multe Românii. Există administraţii care au învăţat să mizeze pe arhitecţi. La Cluj, comisia de urbanism este formată numai din arhitecţi. La Bucureşti, acest lucru nu se întâmplă.

 

–          Cum colaboraţi cu Primăria Capitalei?

În Bucureşti, şedinţele nu sunt publice. Dar există şi lucruri pozitive la Primăria Capitalei. A existat o comisie de urbanism care era constituită exclusiv din arhitecţi. Era un început, dar nu era suficient pentru ca lucrurile să meargă bine. Lucrurile se întâmplă rezonabil în oraşe mai mici cum ar fi Baia Mare, Miercurea Ciuc, sub anumite aspecte, în Sibiu, poate Timişoara. Exemplele pot continua, poate în anumite momente, şi în Alba Iulia administraţia acordă atenţie arhitecturii. În Constanţa, lucrurile nu se desfăşoară, în nici un caz, aşa cum este firesc. Acest lucru pot să-l afirm foarte clar. Meritul pentru care un oraş este frumos şi apreciat nu este în nici un caz al omului timpului. Meritul că Sibiul este un oraş frumos nu este al primarului Klaus Johannis. El are meritul că a pus în valoare Sibiul. Meritul că Braşovul este un oraş minunat nu este al primarului George Scripcaru. În schimb, acolo unde oraşele sunt complet dezordonate, vinovate sunt administraţiile locale. Bucureştiul este un caz special, care nu poate fi comparat cu alte oraşe din România sau din lume. Bucureştiul a fost surprins în 1989 cu o stare care nu se poate compara cu ceea ce s-a întâmplat în alte oraşe din lume. Acesta este motivul pentru care aici găsim foarte multe structuri abandonate şi mult mai multe locuinţe abandonate ca oriunde în lume. Dacă o administraţie locală ar dori să facă lucruri bune, are această posibilitate, dar nu o face.

 

–          Aţi reuşit să stopaţi proiectul unei clădiri care strica aspectul local, prin demersurile dumneavoastră?

În decursul istoriei Ordinului Arhitecţilor, au existat în mod cert astfel de situaţii. Au existat procese pe care le-am intentat. Actualmente, ne preocupă chestiunea Roşia Montană. Este unul dintre proiectele pe care eu îl numesc examenul de maturitate al României. Noi, arhitecţii, nu comentăm această situaţie din punct de vedere ecologic. Există alţi specialişti pentru acest domeniu. Noi comentăm din punctul de vedere al valorii de patrimoniu şi al peisajului cultural, unic în lume. Sunt lucruri care nu au preţ. Cât ar costa să demolăm Colloseumul din Roma?

 

–          Poate influenţa OAR beneficiarii de lucrări în privinţa importanţei arhitecturii unui proiect ?

Noi nu ne permitem din punct de vedere economic să avem o interfaţă cu publicul şi să prestăm servicii către populaţie. Aceasta este misiunea fiecărui arhitect în parte. Arhitectul trebuie să convingă beneficiarul.

 

–          Sunt arhitecţi care renunţă la calitate pentru avantaje financiare?

Da. Mai grav este că, deşi legea îi obligă, arhitecţii nu se implică în toate proiectele de construcţii. Există foarte multe case ridicate fără arhitect. La cererea clientului, arhitectul nu este prezent, dar cu toate acestea semnează proiectul, “legat la ochi”.

 

–          Revenind la Capitală, este Bucureştiul atât de “oribil” cum i s-a creat imaginea?

Eu cred că, în primul rând, este în suferinţă confortul urban, felul în care se poate trăi în Bucureşti şi nu atât de mult aspectul oraşului. Mobilitatea este perfect criticabilă, dar şi rezolvabilă. O altă problemă este întreţinerea patrimoniului. Mi se pare anormal să cataloghezi Bucureştiul ca un oraş oribil, constituit din case minunate. Bucureştiul are o organizare gândită cu mult timp în urmă şi foarte bine gândită. Este un sistem modern şi în continuare se poate construi pe această structură. Bucureştiul nu este nici pe departe un oraş ilogic. Are un sistem de bulevarde, un sistem de inele care poate fi dezvoltat în continuare foarte bine. Sunt însă nişte probleme de detaliu care nu sunt rezolvate şi care ţin de comportament urban şi aici aş dori să menţionez că Bucureştiul a căzut pradă automobilului.

–          Aţi vedea un Bucureşti cu o autostradă suspendată?

Este greu de spus dacă aceasta este modalitatea de a rezolva problemele de trafic. Sunt probleme de infrastructură care nu pot fi rezolvate decât de către specialişti. Traficul se proiectează în sisteme informatice care dau foarte clar tendinţele actuale, fluxurile… Apoi, vezi unde poţi să faci ceva. Este o problemă complexă. Nici un arhitect, nici un politician şi nici un primar nu pot spune cu nonşalanţă că au găsit soluţia. Din păcate, unitatea de măsură pentru proiectele din România este mandatul. Trebuie să livrez ceva în intervalul în care sunt la cârmă, ca să pot fi ales data viitoare. Este un sport care nu are culoare politică. Toate partidele au demonstrat aceeaşi mentalitate.

–          Cum vedeţi reabilitarea Centrului Istoric al Capitalei?

Se discută mult prea mult de o arie care, la dimensiunea Bucureştiului, trebuia de mult pusă la punct. Mă mir că sunt oraşe care au rezolvat sau se ocupă în prezent de acest aspect cu mijloace financiare mult mai reduse. Este evident că a ţine Centrul Vechi la stadiul actual este păgubos pentru toţi proprietarii. Constat, ca pieton, că am prea mult de aşteptat şi casele de pe Centrul Istoric se ruinează.

 

–          Ce mesaj daţi oamenilor care îşi arată nemulţumirea faţă de starea actuală a arhitecturii?

În primul rând, le recomand oamenilor să nu rămână indiferenţi. În Polonia, orice autorizaţie de construcţie este supusă dezbaterii publice. Orice persoană poate să spună că este deranjată de aspectul ueni clădiri şi să argumenteze. Chiar dacă nu avem şi noi o astfel de legislaţie, oamenii îşi pot exprima nemulţumirea. Pe cei care au de gând să-şi ridice o casă îi rog să ţină cont de sfaturile arhitecţilor.

 

Articol preluat de aici