October | 2010 | alex viseaza

sursa: www.romlit.ro/wolfgang_kraus_despre_emil_cioran

Profesorul George Guţu a descoperit în Arhiva Literară a Bibliotecii Naţionale Austriece din Viena un voluminos dosar conţinând scrisori inedite ale lui Emil Cioran din perioada 1971-1998, redactate în germană, adresate prietenului şi editorului Wolfgang Kraus, distins eseist, critic literar şi filozof austriac. Aşa s-a născut ediţia Emil Cioran, Scrisori către Wolfgang Kraus, atent alcătuită şi adnotată de G. Guţu, în curs de apariţie la Editura Humanitas. În anexa volumului sunt publicate fragmente din jurnalul lui Wofgang Kraus referitoare la Emil Cioran. Iată, în avanpremieră, o parte din aceste fragmente în traducerea aceluiaşi George Guţu.

7.4.1973, Café Mozart. La Cafeneaua Mozart citesc în colţul cel mai retras, acolo unde stăteam mereu cu Zbignev Herbert, corecturile la Demiurgul cel rău de Cioran. O carte mare, copleşitoare, în ciuda faptului că e un volumaş. Acasă, studiez tehnica eseistică a lui Sperber din Zeit in der wir leben (Epoca în care trăim). De-ar putea fi unite calităţile celor doi! Forţa mistică a speranţei şi dezamăgirii pe de o parte, analiza, limpezimea, aerul profesoral pe de alta.

23.2.1974, Paris. Green face o impresie de oarecare naivitate şi alintare, dar are nobleţe spirituală. Nobleţea sa, spiritul de observaţie al lui Sperber, ascuţimea gândirii lui Cioran, iată care ar fi combinaţia ideală.

28.2.1974. La prânz, la Institutul Cultural: Julien Green, Raymond Aron, Manšs Sperber, E. M. Cioran, Peter Handke.

Contradicţiile dintre Cioran şi Green sunt vizibile şi în exterior. Green face impresia fratelui sfios al unui ambasador, Cioran pe aceea a unui ambiţios provenit de la ţară, a unui călugăr medieval numai piele şi os. De fapt, impresia ar trebui să fie inversă. Green ar putea fi scepticul, Cioran, credinciosul.

2.3.1974, Le Villars. Cioran îmi aminteşte de un anabaptist; un chip slab de ţăran, cu ochi mari, albaştri, strălucitori, măcinat de vreme, osos, şcuţ mişcări ale braţelor ca rotirea unui îmblăciu. Un mers agitat, cu paşi mari, un fel de-a vorbi sacadat, avântat, de parcă i-ar fi greu să ţină pasul cu şuvoiul gândurilor sale, cuvintele se rostogolesc, se suprapun, dând glas unor formulări incisive şi precise. Un om de o bunătate deplină.

3.3.1974, Tuileries. Cioran: Nu rosteşte nici o propoziţie până la capăt, numeroase gesturi, foarte expresiv. Laitmotivul său: “toate sunt la fel”, mişcare corespunzătoare din mână şi din cap. Ce greu trebuie să-i fie să cuprindă această fantezie sălbatică într-o proză atât de limpede, raţională.

Cuvintele caracteristice pentru Cioran, pe care le pronunţă sacadat, gesticulând: “total absurd!”, “de nedescris!”, “absolut imposibil!”. Dă ochii peste cap. Mult umor negru şi oripilare sinceră. Cioran: Toma d’Aquino a fost un Marx al Evului Mediu.

16.12.1974. Cioran transpune nihilismul total al Orientului (nihilismul unei disperări de secole) în plan intelectual, în timp ce în practica diurnă e omul pe care te poţi bizui cel mai mult, omul cel mai săritor.

30.12.1976. În ciuda discuţiei îndelungate de ieri cu Cioran – până la orele 11.30 -, m-am odihnit bine. Cioran se numără printre puţinii oameni pentru care istoria este o dramă contemporană. Rolul germanilor în istoria popoarelor migratoare (mai întâi au adoptat toţi nume latine, apoi, chiar şi romanii – nume germane), renunţarea lui Attila la a mai cuceri Roma, poziţia lui Gobineau în relaţia sa cu Tocqueville, destinul lui Hitler de a purta (sunt cuvintele lui Hitler) “eroarea istorică pe care i-a încredinţat-o destinul” (atacul asupra Angliei), Hitler constrâns de mecanismul istoriei – un pas decurge dintr-unul anterior, imposibilitatea lui de a acţiona, în multe cazuri, altfel faţă de poporul său, faţă de aşteptările lumii întregi – recunoaşterea marelui scenariu dramaturgic al istoriei: e un deliciu să vorbeşti cu Cioran despre toate astea, chiar dacă fundalul e unul apocaliptic. Iar cina, pregătită cu dăruire chiar de el, contrastează în chip ciudat cu toate acestea. ş…ţ

Cioran spune: aforismele mele pot să sune aşa sau cu totul altfel, conţinutul lor e lipsit de importanţă. Nuanţa lingvistică, poanta, Witz-ul, punctul culminant reprezintă esenţialul. Iată cum trebuie să-i înţelegem întreaga operă. ş…ţ

Cioran: comunismul a creat un nou hiat, ca şi creştinismul. Două planete – dinainte şi de după. Hitler a fost un produs al lui Lenin, în orice caz ar trebui ca în fiecare sat să existe un monument al lui Hitler. Precarul simţ politic al germanilor a provocat distrugerea Europei. Ei au creat-o, ei ar fi trebuit s-o păstreze şi s-o mărească, dar, începând cu Primul Război Mondial, au ruinat-o. Niciodată n-ar fi trebuit să fie trimis Lenin la Moscova, nici să fie finanţat. Eu relatez povestea de la Cafeneaua Central referitoare la domnul Troţki. Ca om important, Clemenceau a jucat şi el un rol catastrofal – Hitler a fost şi un produs al lui Clemenceau. În cel de-al Doilea Război Mondial, Occidentul a făcut totul pentru a se autodistruge. Nimicirea germanilor mai mult decât ar fi fost necesar i-a slăbit pe americani, a slăbit întreaga lume occidentală, până în zilele noastre. Istoria ca destin, dramaturgie a unei culturi aflate în declin, în descompunere. Soljeniţîn este şi el un produs al lumii comuniste, şi anume al puterii centrale. Un Soljeniţîn bulgar sau român e de neconceput, căci numai din Uniunea Sovietică putea să apară cineva care să-şi ridice cu atâta forţă vocea împotriva acesteia – în orice caz, acest om trebuia să provină de acolo.

7.3.1977. În ciuda pesimismului său, Cioran decide să i se facă o punte dentară în valoare de 5 000 de franci şi care, probabil, va dăinui şi după moartea sa. Refuză soluţia mai ieftină, cu o durată de viaţă mai scurtă. Aşadar, e totuşi un optimist?

9.3.1977. Ieri m-am plimbat cu Cioran în Jardin de Luxembourg, apoi am stat la Café Le Mabien, în spate de tot, aşa încât să nu-l pască răceala din cauza vreunui curent de aer cât de mic. Un om de un tact desăvârşit, săritor, gata să-şi primească numeroşii musafiri, ceea ce îl face nervos. De unde obsesia lui cu privire la “catastrofa necesară”, la apocalipsa iminentă, a cărei imagine pare să-i provoace o satisfacţie de-a dreptul euforică? Dezamăgirea iubirii de aproapele, insomnie, crize de creaţie? Disperarea oamenilor prea blajini.

16.3.1977. Cioran şi Sperber sunt personificarea celor mai ascuţite contradicţii: unul dintre ei ţine la aspectul pozitiv, în ciuda unui destin propriu dintre cele mai dure, este recunoscător pentru fiecare turnură benefică, pentru fiecare zi cu soare, celălalt – Cioran -, resimte personal compasiune faţă de orice tragedie, dar numai ca o confirmare a îngrozitoarei sale concepţii despre lume. Dar Cioran trăieşte aşa cum trăieşte numai datorită propriei sale inconsecvenţe. Sperber nu are nevoie de aşa ceva. Felul de a fi al lui Sperber naşte curaj, întăreşte eforturile constructive, Cioran nu poate oferi în situaţii disperate decât compasiunea mângâierii că disperatul a fost înţeles.

18.2.1980, luni, Paris. Cioran: Nu trebuie să fiu luat ad litteram. Scriu paradoxuri, stări de spirit. În ultima mea carte (Sfârşitul istoriei), scriu: “Când ies pe stradă şi văd oamenii, nu-mi vine în minte decât cuvântul Ťexterminareť”. Ceea ce nu trebuie luat ad litteram.

Despre un autor: “Este pierdut, are o idee. Nu va mai putea scrie niciodată romane. Numai Tolstoi putea, în ciuda ideii sale” (Cioran).

Sperber despre Cioran: la el totul e absurd, iar în domeniul esteticii nu există nici o repercusiune asupra realităţii.

22.2.1981, duminică, Paris. Discuţie cu Cioran aseară: două evenimente care au fost decisive – şapte ani de insomnie şi schimbarea limbii. Insomnia nu-ţi permite s-o iei în fiecare dimineaţă de la capăt. Ea îţi impune o continuitate artificială. Nici o revenire la starea primordială. Limba franceză, ca o cămaşă de forţă, nu constă decât din gramatică, e contrariul temperamentului său. Religiozitatea este gradul de intensitate a trăirii. Lauda lui supremă, lucrul cel mai bun pe care-l poate spune el despre altcineva: înţelege. Realitatea devine transparentă. Istoria este anulată. Nu mai există decât o deosebire: oameni care înţeleg şi care nu înţeleg. Timp de cincisprezece ani a fost prieten cu un cerşetor. Acum şapte ani, acesta a dispărut pur şi simplu. “I-am spus: tu eşti cel mai mare filozof din Paris; căci înţelesese.” Nu există nici o evoluţie. Ai înţeles sau nu, numai expresia lingvistică poate evolua. Filozofia scolastică, filozofia sistemică conduc mereu, într-un fel, la folosirea forţei. Diogene şi marii filozofi antici aveau de-a face cu viaţa, în zilele noastre ar fi luaţi în râs. Istoria se face cu ajutorul fanatismului, numai acesta deţine puterea. Occidentul este decadent, Orientul este încă neepuizat. Politica trece, se schimbă. În viitor – dacă tot vorbeşte despre viitor -, cultura va veni de la Răsărit. Suferinţa şi eşecul sunt cele mai importante, numai aşa apare conştiinţa şi gândirea. Succesul conduce, neîndoielnic, la superficialitate.

Unei nemţoaice care l-a întrebat ce e Sorbona, i-a răspuns: un bordel de fecioare. Ea n-a înţeles, întrebând cum adică ş?ţ N-avea pic de umor.

Scrisul său ar fi doar resturi, deşeuri. Defecări, scuipături – complementare la ceea ce este el. Posibilitatea lui de a trăi. Viaţa e importantă, scrisul nu. Iubeşte limba pur şi simplu, de aceea scrie, ceea ce i se pare inconsecvent. În general, la bătrâneţe te deteriorezi, odinioară trăise un soi de eroism al propriului ego. Dar trăirea mistică este capitalul său, el trăieşte din amintirea acesteia. Nu s-a rugat niciodată, dar a fost întotdeauna preocupat de rugăciune. Cei care neglijează religia sunt totalmente neinteresanţi.

Foarte importantă i se pare cunoaşterea păcatului originar. Omul şi viaţa lui sunt o eroare, dar asta face ca totul să fie interesant.

11.1.1984, miercuri, Paris, Recamier. Ieri, Cioran. Pare să fi întinerit mai degrabă. Totuşi neobişnuit de distant şi de egocentric. Manifestă mai mult ca înainte tendinţa spre monologuri. Refuzul Premiului Morand al Academiei Franceze (300 000 franci), precum şi celui austriac pentru Literatura Europeană (200 000 şilingi). De ce atâta orgoliu ş?ţ Banii pot fi daţi mai departe.

8.10.1984, Paris. Ieri, la orele 8, la Cioran şi Simone, imensă bucurie. El, ca întotdeauna, cu chipul puţin zbârcit, dar tânăr, rapid, precis în mişcări, vânjos, rustic, părul alb ridicat, căzându-i parţial pe frunte. Ochii mari, albaştri, îi strălucesc veseli, umorul său te încălzeşte, amărăciunea care răzbate din scrierile sale este bine păstrată acolo. Simone echilibrează totul, el emană mulţumirea unui om fericit. Nu se lamentează – coboară şi urcă şapte etaje zilnic, de cel puţin patru ori pe zi, cu sacoşele de cumpărături, deseori foarte grele, uneori cu geamantane pentru călătorii, ştiu că are dificultăţi de vedere, temeri imaginare etc. – “merge, merge”. Râsul lui încurajează, oricum, are 73 de ani, iar moartea nu e prea departe. E admirabilă atitudinea lui, din care emană bucuria de a trăi şi gratitudinea, indiferent cum scrie şi cum a scris. Doamna Eliade la telefon: “Te deranjez, scrii, nu-i aşa?” “Da’ de unde, ce crezi, nu scriu niciodată.” Nici urmă de înţelepciune reflectată – un om care este aşa, dintr-o înţelegere simplă, evidentă. Ar putea locui într-o casă de ţăran. Probabil că literatura lui provine din surse emoţionale, expresioniste, în ciuda profunzimii intelectuale. Literatura lui nu are nici un fel de fundamentare filozofică. Un om fericit, modest, înţelept din naştere – care însă şi-a exteriorizat consecvent toate emoţiile. Asta a fost înţelepciunea lui, care niciodată nu s-a manifestat ca atare şi l-a ferit de o bătrâneţe otrăvită – nu însă şi de o viaţă cu numeroase probleme. Înainte era altfel şi cu siguranţă că nu e întotdeauna aşa cum a fost ieri cu mine: un exemplu pozitiv, cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc.

Simone învaţă germană, o ştie deja destul de bine. Cioran îi datorează infinit de multe.

16.12.1985, Paris. Aseară, Cioran, care nu s-a schimbat, ci devine doar ceva mai liniştit, mai limpede, mai bun, mai drăguţ. N-are vârstă şi e foarte familiar în tot felul său de a fi. A terminat două cărţi (eseuri, aforisme). A fost o săptămână în Grecia (Atena groaznică, a vorbit acolo la Institutul Francez, de două ori câte două ore, una dintre conferinţe a fost înregistrată şi publicată la Paris, spre stupefacţia lui!). Atena groaznică, dar Corfu (unde s-a dus numai de dragul lui Sissy), minunat. Apoi, prin Brindisi, 14 zile la întoarcere. La Lecce (Grand Hotel, un hotel bun) se întâlneşte în foaier cu un străin cu care intră în vorbă, în italiană. Un austriac, vorbesc nemţeşte. El afirmă ceva general despre viaţă, primind următorul răspuns: “Vorbiţi ca Emil Cioran.” El: “Păi, chiar sunt Cioran.” Celălalt: “Imposibil, sunteţi nebun.” Cioran: “Ceva similar am scris chiar şi în Demiurgul cel rău.” Un pensionar vienez care trăieşte într-o casă din Burgenland. A adus-o şi pe nevastă-sa, oribilă, apoi l-a invitat în Burgenland, să locuiască la el, împreună cu Simone. Cioran: “Un tip cam deraiat, cu mişcări caraghioase.” Cică apreciază cartea Demiurgul cel rău. Iar asta s-a întâmplat în Lecce!

Merge cu mine până la metrou, la ora 12. Cele şapte etaje urcate şi coborâte de patru ori pe zi îl fac să rămână tânăr. Teamă de invazia africanilor şi a asiaticilor, care sunt deja majoritari în şcolile de cartier. În metrou se simte groaznic. Socialiştii îşi văd acolo alegătorii.

Comunismul din Franţa este terminat, atât în rândul poporului, cât şi printre intelectuali, pur şi simplu s-a dus. În Germania e mult mai rău. Nu înţelege Germania asta.

16.12.1985, Paris. La întrebarea pe care i-o pun cu privire la diminuarea influenţei comunismului în rândul intelectualilor, Cioran răspunde: moartea lui Sartre. Influenţa acestuia a fost enormă.

Cioran mi-a povestit mult despre România, despre mizeria de acolo, despre faptul paradoxal că acolo se scrie mult despre el, mai ales despre cărţile sale româneşti, de mult epuizate – în faţă, fotografii uriaşe ale lui Ceauşescu (în reviste).

Trăsătura de caracter exemplară a lui Cioran: intransigenţa, în ciuda unor succese exterioare, în ciuda recunoaşterii sau indiferenţei din jur, refuzarea premiilor care i-ar fi putut afecta intransigenţa.

24.2.1986, Paris. Cioran, ieri după-amiază: “La bătrâneţe devii receptiv la linguşeli. Dacă o doamnă – care nici măcar nu trebuie să fie frumoasă – îţi spune ŤAm visat toată viaţa să vă vădť (lucru pe care-l spun toate româncele), efectul este sigur. E groaznic!”

“Am devenit cunoscut prin interviuri sinistre. ŤNe vorbeşte Cioranť (pe prima pagină), înainte-vreme cărţile mele nu mergeau deloc.” În aprilie Cioran împlineşte 75 de ani.

Succesul de acum se datorează unor eseuri-portret de odinioară, răspândite prin reviste. ş…ţ

12.3.1986, miercuri, în tren. Ieri la orele 18.00 seara, despre Cioran. Kampits… l-a prins pe Cioran foarte bine: “Cine n-are nici un motiv să trăiască n-are nici motiv să moară.” Apologia naşterii fără sens, a morţii şi a anulării acesteia, a fricii ca prelungire a traumei naşterii (de fapt, Otto Rank). “Gândirea radicală”, gândirea ca unitate de măsură a extremei maxime. Posibilitatea sinuciderii ca suveranitate conştientă care te fereşte de sinucidere. Fără această conştiinţă clară s-ar fi sinucis de mult. Gândirea în afara oricăror convenţii. Dar nici urmă de evoluţie, o grămadă de gânduri peste care se aşază alta. Independenţă optimă, neacceptarea premiilor, oricât de bine sunt dotate (Premiul de Stat Austriac pentru Literatură Europeană, 200 000 ş.) Dar ar fi posibile toate astea fără Simone? Ea este întotdeauna sprijinul său. Chiar în cazul unui asemenea radicalism trebuie să ai şi noroc. Opoziţie dură faţă de voinţa, gândirea, aspiraţiile mele. Totuşi prietenie. Retragerea tuturor acestor punţi mi se pare extrem de periculoasă – nu pentru el, ci pentru cei care îl urmează. Poate fi înţeles Cioran fără transcendenţă? Oare nu este aceasta, în general, premisa gândirii sale, chiar dacă el n-o pomeneşte? Gândirea lui se revendică de la transcendenţă, vede lumea ca de pe lumea cealaltă. Anticiparea vieţii de după moarte, asemenea unei certitudini.

27.12.1986, duminică. Aseară, în pat, dau drumul la radio şi, după un scurt interludiu muzical baroc, îl aud pe Cioran. Vorbeşte despre tinereţea lui petrecută la Sibiu. Tatăl său, preot paroh ortodox. Insomnia sa, doar trei ore pe noapte. La ora 2 pleca să se plimbe, vorbea cu târfele, “judecătorii oraşului”. Fără somn, conştiinţa nu se stinge. Cu fiecare nouă zi, viaţa o ia de la capăt, nu însă şi la insomniaci. Ei sunt ca Dumnezeu. Îşi cumpărase o bicicletă, pe care un student i-o cedase ieftin (se pare că era deja în Franţa). Mergea (între timp) 100 km pe zi şi apoi putea să doarmă. Căci nu poţi să mergi cu bicicleta fără să fi dormit, pur şi simplu nu se poate. O problemă nu poate fi rezolvată spiritual, ci la un cu totul alt nivel. (Se dă citire unui text de Cioran – mama lui promitea să dea un acatist împotriva insomniei lui. “Să se citească 30 000, răspunsese el. Asta a fost cifra ordonată de Karol V atunci când se îmbolnăvise la Escurial, dar la o adică în cazul lui fusese vorba de un cu totul alt gen de somn.”)

Gândire şi rostire cu rădăcini existenţiale. Vrea să spună ceva, oferă ceva, vorbeşte direct – vrea să ajute şi să fie de folos.

8.4.1991. Astăzi este cea de-a optzecea aniversare a lui Cioran. FAZ, NZZ, Zeit, Süddt. Ztg. publică articole lungi. Tragedia ignorării, pe care se bazează opera şi viaţa lui, se revarsă într-un joc de satiri, iată-l dintr-odată pe valul succesului, aşadar al unei apreciabile convenţii culturale, rezistenţa lui a devenit un bun cultural oficial, refuzul lui de a accepta premii nu a putut împiedica acest lucru.

2.2.1994, miercuri. Cioran la clinică (azil de bătrâni??), de câteva luni (spune Jenka Sperber, pe care am rugat-o să sune). Nu recunoaşte pe nimeni, confuz. Această minte atât de ascuţită, acest om bun, amabil, săritor – dar care a scris contrariul a tot ce înseamnă binele. De unde oare această existenţă schizoidă – e o enigmă.

28.3.1994, Paris, Rotonde. Simone Boué (Cioran) în “La Rotonde”, lângă Luxembourg, rue Medicis. Nenorocirea a început în 1992, după o operaţie reuşită de cataractă. Stări de confuzie, amnezie. Apoi nu mai găsea adresele cunoscute ale unor prieteni, revenea, aceştia dădeau telefoane. Se trezea la 5 dimineaţa, stătea complet îmbrăcat în pat, cu fractură la coapsă. Înainte de a-i face injecţia dinaintea operaţiei, medicul a trebuit să-l lege. Pe urmă n-a mai putut să-şi asume răspunderea, căci devenise agresiv. Proprietarul casei, medic, s-a ocupat pe neaşteptate de internarea lui. Începuse să meargă din nou, dar acum iarăşi nu mai putea. Demenţă senilă sau Alzheimer. Toată povestea cu intriganta, acaparatoarea Verena von der Heyden-Rynsch, traducătoarea netalentată, hiperzgârcită. Prevăzusem aceste deraieri (bărbia ascuţită, palidă, rece, fostă călugăriţă. Tatăl ambasador, neamţ, unde? Lucrează ca redactoare, traducătoare la Paris). Acum nu mai are contact cu Simone, dar îl vizitează pe Cioran. C. o recunoaşte pe Simone, stă numai culcat, nu vorbeşte mai deloc. “L-am ajutat să trăiască, acum să moară.” Câtă tristeţe! Şi nici urmă de speranţă.