Despre revendicarea spatiului public sau ce au invatat romanii in 50 de ani de comunism

Cred ca toata lumea a auzit spunandu-se cel putin o data “Dom’le, da cum, de unde sa am eu bani? Sa ni se dea?”. Acest “Sa ni se dea” este urmarea a 50 de ani de comunism in care romanul s-a invatat sa cerea. Legea nationalizarii din 1948 a inversat ierarhii si raporturi. Nu numai ca s-au confiscat proprietati, dar oamenii erau scosi din case afara cu pistolul la tampla, cu ce puteau lua in doua maini si mutati in conditii cu mult mai rele. Statul se asigura astfel ca iti este luata orice demnitate, ca ti se da efectiv in cap si ca nu il vei mai scoate niciodata de frica a ceea putea sa se intample. Pe de alta parte, multi ce nu aveau nimic dar prezentau o masa usor de manipulat si manevrat s-au trezit brusc in conace si vile. Timp de 50 de ani statul s-a ocupat de intretinere acelor imobile, vorba vine s-a ocupat…macar a dat un ban. Dupa 89, tovarasul Iliescu a dat faimoasa lege 112 conform careia chiriasii isi putea achizitiona imobilul in care locuiau cu o suma derizorie in conditiile in care nu exista un proces de revedincare pe rol si cu promisiune ca imobilul nu va fi instrainat in urmatorii 10 ani (daca nu ma insel). Ca sa intelegeti despre ce sume se vorbea, un apartament de trei camere intr-o vila saseasca costa aprox 12.000.000 lei vechi, care puteau fi platiti in rate pe 5-10 ani. Deci, foarte usor sa devii proprietar, nu? Cand insa a venit vorba de reparatii….s-a schimbat povestea: pai da cum? noi de unde sa avem? sa ni se dea! Pai stai un pic tata, esti proprietar, cine sa iti dea bani sa iti repari casa? Statul nu mai are de ce? Dar mintea bine ingustata de comunism nu mai merge asa departe, se opreste la sa ni se dea! De curand vazusem la televizor un reportaj din Iasi despre un accident: doua femei asteptau in statia de tramvai de langa un bloc din centrul orasului. O bucata de tencuiala s-a desprins de pe bloc si a cazut peste femei. Noroc ca in drum a mai intalnit o copertina si s-a mai maruntit. Femeile au fost transportate la spitalul de urgenta cu rani minore iar reportul lua interviu locatarilor din bloc…proprietari evident:

R: Doamna, fatada este intr-o stare deplorabila, uitati ce se intampla…nu credeti ca trebuie sa faceti ceva?

Locatara: Pai ba da, dar noi nu avem bani…sa ni se dea! Si atunci poate facem….asa de la noi nu avem!

R: Pai da sunteti proprietari….cine sa va dea?

L: Nu stiu…statul…noi nu putem, noi nu avem de unde!

Atata pricepe romanul!

In plus intr-un haos al dezvoltarii mai putin coordonate romanul a invatat sa puna stapanire pe spatiul public si apoi sa aiba pretentii de proprietar. Asa au crescut garaje de tabla printre blocuri, s-au batucit alei semicarosabile in fata carora mereu se gasesc amenintari din cele mai nasoale daca cineva blocheaza accesul, asa s-au revedincat colturi de alei drept locuri de parcare, pe care daca indraznesti sa le ocupi risti sa te trezesti cu stergatoare ridicate sau indoite, masina zgariata, pietre sau bucati de pamant pe parbriz, biletele de amenintare cu amenzi, etc. Primaria, in infinita ei inteligenta, a profitat de aceasta problema si a inceput sa faca locuri de parcare, ca doar da bine la electorat “am facut in acest oras x locuri de parcare, care ne aduc la buget x lei”. Stradutele cu dublu sens din cartiere s-au transformat incet incet in stradute cu sens unic si cu locuri de parcare pe ambele parti. Acum, romanul se dezobisnuiste greu de drumul lui si ca atare nu prea respecta semnele de circulatie, ca doar suntem pe strada mai putin circulata. In plus fereasca sfantu’ sa iti parchezi masina pe unul din locuri de parcare. Nu nu nu, Primaria din nou, in nemarginitata ei inteligenta, le-a facut si le-a inchiriat locatarilor strazii…24h din 24h. Daca parchezi pe un asemenea loc, ce nu iti “apartine” (pentru ca asta e atitudinea) se intampla aceleasi amenintari! In plus “proprietarul de drept” face scandal, claxoneaza minute in sir si daca nu se intampla nimic, cheama Politia Comunitara si imrpeuna cu o firma specializata iti ridica masina. Baietii vin rapid si executa. Daca insa ii chemi sa ridice in weekend o masina care este parcata in fata portii si iti blocheaza accesul nu vin, pentru ca nu lucreaza in weekend. Rezultatul inchirierii locurilor de parcare: toate locurile de parcare stau in timpul zilei libere pentru ca “proprietarii” sunt plecati la serviciu iar cei care au treaba in zona respectiv isi parcheaza masinile pe la colturile strazilor, prin locuri nepermise, pe trotuar, etc. Astfel se intampla ca avem strazi de 4 benzi din care 2 sunt blocate de masini parcate pe marginea drumului, astfel se intampla accidente pentru ca la intersectii nu avem vizibilitate, astfel pietonii circula uneori pe carosabil, pentru ca nu au loc de masini pe trotuar. Rezultatul: haos! Oare nu era mai simplu sa se elibereze un ecuson de parcare pentru o anumita zona? Nu se pot inchiria locurile de parcare doar intre anumite ore (de ex. de la 18.00-9.00), pentru ca ele in timpul zilei sa fie libere si altor abonati? Insa atunci nu am fi avut placerea de a iesi in fiecare in strada cu o galeata de vopsea alba sa ne pictam frumos numarul pe asfaltul strazilor.

Ciudat e insa cand se revedinca si locurile nemarcate si fara obligativitatea de abonament. Nu de putine ori mi-am gasit stergatoarele ridicate pentru ca ocupa un “loc de parcare” despre care probabil ca locatarii blocului in fata caruia parcasem stiau ca il foloseste “cutare”. Ba am fost si atentionata sa nu mai parchez acolo. Raspunul meu initial senin, apoi vizibil iritat si obraznic: Stiti nu vad marcaj, nu vad semne, ca atare e spatiu public! a enervat pe multi. Urmarea: m-am descarcat, le-am zis putorilor care stau pe geam toata ziua si urmaresc sa nu li se ocupe locul de parcare ce trebui sa li se spuna de mult, dar nici nu am mai parcat pe acel loc.

Asta a invatat romanul in 50 de ani de comunism: sa isi insuseasca ce nu e al lui, pentru ca ii place sa primeasca ceva aproape pe gratis insa sa ignore responsabilitatile. Iar in acest caz, Primaria care a fost prima care i-a permis in prima instanta toate astea, isi pune mainile in cap si nu mai stie incotro, nu isi explica fenomenele si se adanceste tot mai tare si mai tare in probleme.

Advertisement

Despre combustibil si proteste

Mare zarva cu proteste si boicoturi. Anunturi pe mess, anunturi pe facebook, in presa online, la radio, la TV, ce mai…peste tot. Ieri a fost prima zi. In statiile de alimentare nimic deosebit. Lumea alimenta linistita in continuare. De dimineata la radio un domn isi exprima nemultumirea ca romanul nu este solidar, ca “dom’le cum adica isi permit, pai daca e protest e protest”, “huo! benzinarii! sa arda!”. Penibil. Si omul si protestul in sine. Asa nu se obtine nimic. Oamenii sunt nemultumiti de cresterea pretului carburantului, insa jobul, nevoile si rutina zilnica sunt mai importante. Iar daca ele cer carburant, alimenteaza, dumnezeiesc si isi vad mai departe de drum. Personal nu alimentez pe perioada acestui protest, insa doar pentru ca am rezervorul plin. Nu pentru ca as fi de acord cu protestul in sine, populist si lipsit de perspectiva si intelegere de felul lui asa. O scurta socoteala mai jos ca sa intelegeti ce vreau sa spun:

– acciza este de 467 EUR / tona

– taxa de drum este de 125 EUR / tona

– taxa de solidaritate (cate un cent / litru – motivul este acoperirea prejudiciului din urma falimentului Bancorex) adica 10 EUR / tona

Producatorul are pretul de aproximativ 370 EUR / tona.    Astfel rezulta urmatorul pret pe tona de benzina: 370+467+125+10=972 EUR /Tona (taxe si accize)

Se adauga TVA de 24 % adica 233.28 EUR

Totalul este de 1205.28 EUR/tona

Un litru de benzina este 1.205 EUR (aproximativ 5.15 RON)

Producatorul incaseaza 370 EUR/tona

Statul incaseaza 835.28 EUR/tona

Asa ca doamnelor si domnilor protestatari, boicotati in primul rand statul reprezentat de presedinte, guvern si parlament si abia apoi intrebati-i pe “benzinari” de sanatate.

A51 | 51 de Birouri de Arhitectura din Romania

 

Cand m-am intors la serviciu am avut parte de o surpriza frumoasa: un A51 din partea casei ma astepta la secretariat.

Anul trecut in septembrie si octombrie am mers de trei ori pe santier, de doua ori la Enol, facut fotografii atat digital cat si pe film, am fost de doua ori la laboratorul foto, am lucrat cu Lr si Ps, am ales, am schimbat si am refacut fotografii, am facut layout-uri si DTP, am fost sambata la birou, m-am bucurat de reusit si m-au intristat lucrurile care se puteau face mai bine.

Acum ma bucur de carte si ma gandesc la urmatoarea editie.

A51 – 51 de Birouri de Arhitectura este o initiativa BICAU – Banca de Informaţii în Construcţii, Arhitectură şi Urbanism, în parteneriat cu Antonescu PR & Consulting, agenţie specializată în arhitectură, design şi construcţii.

Lucrarea A51 – 51 de Birouri de Arhitectură cuprinde un consistent dosar de perspective asupra arhitecturii. De fapt, este vorba despre o colecţie de interviuri care relevă diferite puncte de vedere pe care noi le-am considerat interesante pentru cititori. De la consumatorul de arhitectură (Gabriel Liiceanu – un beneficiar avizat, pentru că el însuşi a trecut recent prin experienţa de a fi construit propria locuinţă dar şi pentru că printre prietenii Domniei Sale se află importanţi arhitecţi români), până la antropologul Vintilă Mihăilescu, cel care ne-a oferit cheia unei viziuni integratoare şi arh. Augustin Ioan, care a conturat perspectiva istorică, de la arh. Marius Smigelschi, profesor pentru generaţii întregi de arhitecţi, până la arh. Dan Marin, cel care a participat în procesul de reglementare, de la inginerul proiectant şi până la fotograful de arhitectură, toate aceste puncte de vedere ne-au oferit prilejul unor interesante discuţii despre arhitectură, pe care dorim să le continuăm aici.

De vorba cu Gabriel Liiceanu (acum, consumator de arhitectura).

Domnule Liiceanu, în ce moment izbuteşte arhitectura să devină “vizibilă” pentru “consumatorii” ei direcţi şi indirecţi? Adică, în ce condiţii izbutesc oamenii să iasă din “orbirea” lor curentă şi să vadă cu adevărat casele din jur?

Într-adevăr, în ce condiţii un om de la munte ajunge „să vadă cu adevărat” peisajul alpin mirific? În ce condiţii locuitorul Maramureşului începe să perceapă „arhitectura” unei biserici din lemn? Dar în ce condiţii, vorbind, oamenii încep să-şi pună întrebări cu privire la limbă? În ce condiţii, trăind, ei se întorc asupra vieţii lor şi îşi pun întrebări cu privire la sensul ei? Răspuns: numai în condiţiile în care ajung să-şi „răsucească” mintea, obligând-o să se întoarcă asupra conţinutului ei curent de percepţii. Adică în clipa în care încep să conştientizeze cam tot ce trăiesc.

Numai că acest lucru se petrece foarte, foarte rar. De ce? Pentru că familiarul ne înghite cu excesul lui de prezenţă şi ne „orbeşte”: când vezi un lucru zi de zi, termini prin a nu-l mai vedea. Obnubilarea în privinţa a ce ne înconjoară este situaţia noastră normală şi ea cuprinde tot: case, oameni, unelte, peisaje… (Ca să nu mai vorbim de noi înşine, de eul care suntem, inaccesibilul prin excelenţă). Vederea noastră curentă este super-rutinată şi tocmai ea întreţine enigma aproapelui. „Nimeni, fără de aripi, n-are putinţa / Să surprindă ceea ce se află în preajmă”, spune un vers al lui Hölderlin. Şi pesemne că e bine să fie aşa, pentru că luciditatea în exces reprezintă o povară. Aripile lui Hölderlin sunt greu de purtat. A trăi înseamnă a fi, mai tot timpul, într-o anumită măsură, orb.

Dar poate că mai corect ar fi să ne întrebăm: în ce măsură oamenii, nevăzând casele din jurul lor, sunt influenţaţi în adâncul fiinţei lor de peisajul arhitectural în care se mişcă, chiar dacă nu-l percep în mod expres? În ce măsură amprenta pe care acesta o lasă asupra inconştientului lor le modelează fiinţa?

De vorba cu Vintila Mihailescu (sociolog si antropolog)

Cercetarea sociologică a arătat că, pentru 67% dintre arhitecţii intervievaţi, profesia de arhitect reprezintă posibilitatea de exprimare în plan artistic, creativ, în timp ce numai 18% o consideră ca o sursă generatoare de venituri. După părerea Dvs., cum trebuie înţeleasă această situaţie, având în vedere responsabilitatea pe care cu toţii considerăm că o poartă arhitecţii pentru calitatea spaţiului edificat?

N-aş vrea să fiu cinic, dar tot intelectualul român este mai presus de toate artist şi cel mai mare compliment pe care îl poţi face unui astfel de om este să-i spui că are talent, nu că are bani… Cît despre responsabilitatea lucrului bine făcut, ea este apreciată de către toată lumea, dar este atribuită mai degrabă castei secunde a meşteşugarilor şi artizanilor, nu artiştilor!

Dacă aţi vrea să vă ridicaţi o casă, cum v-aţi alege arhitectul?

Nu sînt, probabil, cel mai bun exemplu, pentru simplul motiv că nu văd în spaţiu; pot să citesc dincolo de un text, dincolo de o vorbă, ba chiar şi dincolo de un obiect, dar doar dacă îl am în faţă. Sînt ca Ceauşescu, am nevoie de machete mărime naturală ca să pricep… Dacă ar fi să-mi ridic o casă, mi-aş alege deci arhitectul după cu totul alte criterii. Ar lua mai multe zile, poate săptămîni, în care aş sta de vorbă cu el despre orice numai despre casă nu, aş sta cu el la masă în familie şi aş bea o ţuică, m-aş uita cu el seara la televizor, aş asculta ceva muzică în biroul meu… Şi dacă s-ar simţi şi el bine, i-aş încredinţa integral lucrările, fără nici un fel de altă precizare: ăsta-i terenul, ăştia sînt banii! Altfel spus, aş alege un arhitect care să aibă în minte locuirea şi nu locuinţa, care să nu-mi dea la cheie un spaţiu domestic, ci să-mi ofere elemente de domesticire de care să pot să mă agăţ. Ştiu că asta înseamnă că pretind de la arhitect să aibă şi un oarecare fler psihologic, dar oare cer prea mult?…

Sursa: www.a51.ro

Mai multe nu mai spun. Sper sa va fi trezit interesul sa vi-o procurati. Iar cand veti mai fi intampinati cu cuvintele “in ziua de astazi se fac numai prostii….istoria domnilor insa ne arata ca…” sa le bagati celor care le afirma cartea sub nas. Trecand din proiect in proiect, veti vedea ca sunt clienti care stiu sa cerea calitate, clienti care nu urmaresc sa ascunda cat mai multe niveluri sub un “acoperis baroc”, beneficiari ca nu isi doresc o casa in “stilul austriac de padure” si poate prindeti si mai mult curaj in propuneri.

This slideshow requires JavaScript.

Mara

This slideshow requires JavaScript.

Despre Anuala de Arhitectura a filialei OAR Sibiu-Valcea (III)

Am mai ramas o sectiune: Proiecte (in josul paginii)

Voi incepe cu Pavilionul neinscris la concursul Arhetipuri, desfasurat in prima jumatate lui 2010. Mai intai cateva date despre tema concursului, date care dupa parerea mea trebuiau sa faca parte din prezentarea pavilionului pe panou. In noua orase de Romania, primariile au pus la dispozitie una sau mai multe locatii (Bucuresti -3, Sibiu -2, Cluj -1, etc.) pe care se propune un pavilion, a carui functiune ramane la latitudinea autorilor. Durata de viata a pavilionului: 1 an, indiferent ca este apreciat sau nu de cetateni. Materiale: reciclabile (pentru a permite demontarea lui la fix un an de la constructie, respectiv pentru o postutilizare cat mai prietenoasa cu mediul). Suprafata maxima construita: 100mp. Juriul international. Castigatorii concursului aici (pentru a va face o parare). A fost primul concurs organizat complet online, care a avut o participare pe care organizatorii nu o asteptau. Sa revenim insa la proiectul de langa Hipodrom. Il vad ca pe un “conducator de drum”, amplasat pe un traseu existent neamenajat pe un teren semiviran, in imediata apropiere a unei biserici ortodoxe si a unui loc de joaca pentru copii. Se doreste un traseu dinamic prin variatiile sale pe inaltime, respectiv unduirile pardoselii, care ofera si locuri de sezut pentru trecatori. La ochiul liber pot spune ca rampele pavilionului depasesc cei 5-10% acceptati de normativ. Sa zicem insa ca e un pavilion de concurs, ca nu ne poticnim in norme…insa nu se presupunea ca el urma sa fie utilizat de sibieni timp de un an? Nu as spune nimic, daca l-as fi putut ocoli daca el nu imi ofera un traseu placut, insa alternativa e prin iarba (vara…ca primavara sau toamna probabil e noroi). Deci pavilionul ma obliga sa iau un traseu anevoios. Ce se intampla iarna pe acele rampe din lemn? La Sibiu ninge, la Sibiu este polei.

Locuinta unifamiliala propuse de Fanel si Vlad Parvu pe strada Constantin Noica dovedeste celor care inteleg prin integrare intr-un context puternic structurat copierea fara minte si intelegere a unor elemente existente, ca se inseala amarnic, ca vechi si nou pot vietui foarte bine impreuna, ca nu numai ceea ce s-a construit pe parcursul istoriei are valoare. Distantele ample fata de limitele de proprietate, amplasarea corpului mai inalt in spatele vilei existente, precum si riflajele de lemn ce inlesnesc cresterea plantelor cataratoare vorbesc despre dorinta celor doi arhitecti de a incadra casa cat mai discret intr-o zona cu vile cu personalitate stilistica puternica. Volumetria si taieturile curate, albul, placajul de lemn, precum si zonele inverzite dau un raspuns coerent contextului. Dupa cum spun si autorii, acoperisul terasa raspunde perfect dorintei de a crea o cladire de fundal, ce se subordoneaza mediul construit, relevandu-si caracterul contemporan doar in propriai intimitate.

Casa de pe coasta prezinta un raspuns comun dat de arhitect unui sit cu declivitate naturala si cu perspective interesante. Proiectul propune o casa in cascada, caracterizata de o compozitie ludica de cuburi albe, placajul de lemn, cu vitraje mari. Din sectiuni, propunerea pare insa sufocata de vecinatati. O alta problema a proiectului o reprezinta rezolvarea planseului inerbat si a aticului. Daca e sa apreciez din randari, distanta de la intradosul buiandrugului unei ferestre pana la cota maxima a fiecarui corp nu depaseste 40cm. Daca calculam inaltimea buiandrugului la asemenea deschideri ale ferestrelor, inaltime placii, straturile planseului inerbat pe care se planteaza nu doar iarba ci si arbusti mici si nu in ultimul rand si aticul, am depasi linistit 70cm. Aproape dublu nu? Ei, acesti centimetrii in plus schimba complet proportia plin-gol, iar la final cand casa va sta in picioare lumea se va intreba “domnule, dar de ce nu a iesit asa ca in imaginile care le-am vazut la inceput?”. La fel cum intr-un concept stim sa punem un gol de usa de 90/210 chit ca e un concept, la fel stim cam cat iese un acoperis inierbat. Ah, si ar mai fi ceva…terasa inierbata circulabila fara parapet? Despre modelul 3d, randari si calitatea prezentarii in sine nu mai spun absolut nimic.

Extinderea casei Blaga este un volum curat cu taieturi bune, majoritatea la intersectie de planuri (perete cu perete, perete cu invelitoare). Legatura dintre corpul nou si cel vechi se realizeaza printr-o articulatie marcata prin placajul de lemn folosit ca finisaj. In ceea ce priveste rezolvarea functionala sunt insa cateva semne de intrebare: intrarea in corpul nou concureaza ca si importanta cu intrarea in corpul vechi prin prezenta unui windfang (un pic stramt, ce-i drept), cu siguranta pianul va ajunge la etajul 1 al extinderii probabil pe scripeti si nici nu va fi scos prea curand de acolo, problema apare insa la mobila intregului nivel superior, care totusi se schimba mai des iar scara nu este cea mai generoasa.

Locuinta si atelier auto. O combinatie interesanta. Un volum modern. Vitraje mari. Console. Functional….ahm….cel putin discutabil. Atelierul auto se afla la subsol. O rampa de acces (ce pare un pic mai mare decat normat), un viraj de 180grade iar in capat un elevator care poate ridica automobilul pana la urmatorul nivel (parter). De ce? Deasupra se afla un showroom cu un vitraj generos catre strada. In ce conditii autovehicolul adus in service ajunge obiect de showroom imi este neclar. Odata ce imi duc masina la reparat o vreau reparata si nu expusa sa mi-o admire altii. Sa presupunem ca in showroom se vand masini. Respectiva masina de vanzare imi tine ocupat singurul post de lucru. Hmm! Nu-i bine! Asta ca sa nu spun ca nu am vazut inca elevatoare pentru service-uri care sa ridice masina 3m. De ce oare? Pentru ca mecanicul nu are mai ajunge la obiectul lui de activitate. La iesirea din service ne rugam sa nu mai fie cea de a doua masina in interior, pentru ca altfel executam manevra de intrare in reverse. Golul peste postul de lucru din showroom realizeaza o conexiune vizuala intre client si activitatea din service, faciliteaza insa si migrarea fumului in showroom, pentru ca sa fim seriosi, intotdeauna intr-un service se face macar un pic de fum. O curte de lumina inspre strada functioneaza si ca zona de relaxare pentru mecanici, pune in evidenta consola parterului si probabil se va umple de gunoi pentru ca romanul e nesimtit cand vine vorba de acest aspect. O rampa de acces deserveste accesul pietonal atat catre service cat si catre locuinta. Intalnirea dintre usa de acces in service si rampa este complet ne rezolvata. Rampa avea nevoie de un podest intermediar pentru a preveni posibile accidente prin alunecare. Pe platforma de acces in locuinta se afla niste luminatoare haioase ale service-ului. Am insa dubii asupra functionalitatii lor.

La parterul locuintei autorul a ales sa plaseze circulatiile catre zonele ilumintate si ventilate natural si nu spatiile de locuit. La etaj se gasesc trei dormitoare si doua bai. Circulatiile fac un pic risipa de spatiu in detrimentul dormitoarelor.