Film Photography
Cand m-am intors la serviciu am avut parte de o surpriza frumoasa: un A51 din partea casei ma astepta la secretariat.
Anul trecut in septembrie si octombrie am mers de trei ori pe santier, de doua ori la Enol, facut fotografii atat digital cat si pe film, am fost de doua ori la laboratorul foto, am lucrat cu Lr si Ps, am ales, am schimbat si am refacut fotografii, am facut layout-uri si DTP, am fost sambata la birou, m-am bucurat de reusit si m-au intristat lucrurile care se puteau face mai bine.
Acum ma bucur de carte si ma gandesc la urmatoarea editie.
A51 – 51 de Birouri de Arhitectura este o initiativa BICAU – Banca de Informaţii în Construcţii, Arhitectură şi Urbanism, în parteneriat cu Antonescu PR & Consulting, agenţie specializată în arhitectură, design şi construcţii.
Lucrarea A51 – 51 de Birouri de Arhitectură cuprinde un consistent dosar de perspective asupra arhitecturii. De fapt, este vorba despre o colecţie de interviuri care relevă diferite puncte de vedere pe care noi le-am considerat interesante pentru cititori. De la consumatorul de arhitectură (Gabriel Liiceanu – un beneficiar avizat, pentru că el însuşi a trecut recent prin experienţa de a fi construit propria locuinţă dar şi pentru că printre prietenii Domniei Sale se află importanţi arhitecţi români), până la antropologul Vintilă Mihăilescu, cel care ne-a oferit cheia unei viziuni integratoare şi arh. Augustin Ioan, care a conturat perspectiva istorică, de la arh. Marius Smigelschi, profesor pentru generaţii întregi de arhitecţi, până la arh. Dan Marin, cel care a participat în procesul de reglementare, de la inginerul proiectant şi până la fotograful de arhitectură, toate aceste puncte de vedere ne-au oferit prilejul unor interesante discuţii despre arhitectură, pe care dorim să le continuăm aici.
De vorba cu Gabriel Liiceanu (acum, consumator de arhitectura).
Domnule Liiceanu, în ce moment izbuteşte arhitectura să devină “vizibilă” pentru “consumatorii” ei direcţi şi indirecţi? Adică, în ce condiţii izbutesc oamenii să iasă din “orbirea” lor curentă şi să vadă cu adevărat casele din jur?
Într-adevăr, în ce condiţii un om de la munte ajunge „să vadă cu adevărat” peisajul alpin mirific? În ce condiţii locuitorul Maramureşului începe să perceapă „arhitectura” unei biserici din lemn? Dar în ce condiţii, vorbind, oamenii încep să-şi pună întrebări cu privire la limbă? În ce condiţii, trăind, ei se întorc asupra vieţii lor şi îşi pun întrebări cu privire la sensul ei? Răspuns: numai în condiţiile în care ajung să-şi „răsucească” mintea, obligând-o să se întoarcă asupra conţinutului ei curent de percepţii. Adică în clipa în care încep să conştientizeze cam tot ce trăiesc.
Numai că acest lucru se petrece foarte, foarte rar. De ce? Pentru că familiarul ne înghite cu excesul lui de prezenţă şi ne „orbeşte”: când vezi un lucru zi de zi, termini prin a nu-l mai vedea. Obnubilarea în privinţa a ce ne înconjoară este situaţia noastră normală şi ea cuprinde tot: case, oameni, unelte, peisaje… (Ca să nu mai vorbim de noi înşine, de eul care suntem, inaccesibilul prin excelenţă). Vederea noastră curentă este super-rutinată şi tocmai ea întreţine enigma aproapelui. „Nimeni, fără de aripi, n-are putinţa / Să surprindă ceea ce se află în preajmă”, spune un vers al lui Hölderlin. Şi pesemne că e bine să fie aşa, pentru că luciditatea în exces reprezintă o povară. Aripile lui Hölderlin sunt greu de purtat. A trăi înseamnă a fi, mai tot timpul, într-o anumită măsură, orb.
Dar poate că mai corect ar fi să ne întrebăm: în ce măsură oamenii, nevăzând casele din jurul lor, sunt influenţaţi în adâncul fiinţei lor de peisajul arhitectural în care se mişcă, chiar dacă nu-l percep în mod expres? În ce măsură amprenta pe care acesta o lasă asupra inconştientului lor le modelează fiinţa?
De vorba cu Vintila Mihailescu (sociolog si antropolog)
Cercetarea sociologică a arătat că, pentru 67% dintre arhitecţii intervievaţi, profesia de arhitect reprezintă posibilitatea de exprimare în plan artistic, creativ, în timp ce numai 18% o consideră ca o sursă generatoare de venituri. După părerea Dvs., cum trebuie înţeleasă această situaţie, având în vedere responsabilitatea pe care cu toţii considerăm că o poartă arhitecţii pentru calitatea spaţiului edificat?
N-aş vrea să fiu cinic, dar tot intelectualul român este mai presus de toate artist şi cel mai mare compliment pe care îl poţi face unui astfel de om este să-i spui că are talent, nu că are bani… Cît despre responsabilitatea lucrului bine făcut, ea este apreciată de către toată lumea, dar este atribuită mai degrabă castei secunde a meşteşugarilor şi artizanilor, nu artiştilor!
Dacă aţi vrea să vă ridicaţi o casă, cum v-aţi alege arhitectul?
Nu sînt, probabil, cel mai bun exemplu, pentru simplul motiv că nu văd în spaţiu; pot să citesc dincolo de un text, dincolo de o vorbă, ba chiar şi dincolo de un obiect, dar doar dacă îl am în faţă. Sînt ca Ceauşescu, am nevoie de machete mărime naturală ca să pricep… Dacă ar fi să-mi ridic o casă, mi-aş alege deci arhitectul după cu totul alte criterii. Ar lua mai multe zile, poate săptămîni, în care aş sta de vorbă cu el despre orice numai despre casă nu, aş sta cu el la masă în familie şi aş bea o ţuică, m-aş uita cu el seara la televizor, aş asculta ceva muzică în biroul meu… Şi dacă s-ar simţi şi el bine, i-aş încredinţa integral lucrările, fără nici un fel de altă precizare: ăsta-i terenul, ăştia sînt banii! Altfel spus, aş alege un arhitect care să aibă în minte locuirea şi nu locuinţa, care să nu-mi dea la cheie un spaţiu domestic, ci să-mi ofere elemente de domesticire de care să pot să mă agăţ. Ştiu că asta înseamnă că pretind de la arhitect să aibă şi un oarecare fler psihologic, dar oare cer prea mult?…
Sursa: www.a51.ro
Mai multe nu mai spun. Sper sa va fi trezit interesul sa vi-o procurati. Iar cand veti mai fi intampinati cu cuvintele “in ziua de astazi se fac numai prostii….istoria domnilor insa ne arata ca…” sa le bagati celor care le afirma cartea sub nas. Trecand din proiect in proiect, veti vedea ca sunt clienti care stiu sa cerea calitate, clienti care nu urmaresc sa ascunda cat mai multe niveluri sub un “acoperis baroc”, beneficiari ca nu isi doresc o casa in “stilul austriac de padure” si poate prindeti si mai mult curaj in propuneri.
Ca in fiecare vara de cativa ani incoace, aleg o insula pentru concediu care sa imi ofere o combinatie echilibrata intre soare respectiv mare si locuri ce merita vizitate.
Pe plaja activitatile principale erau trei la numar: o zi incepea intotdeauna cu cartea in mana, la pranz cand se strangea lumea pe plaja petreceam o ora sau chiar doua, comentand, dezbatand si incercand sa ghicim povestile vietiilor celor din jur (pretty funny, by the way), cea de a treia activitate fiind una permanenta: mutatul de pe o parte pe alta ca sa prind tot soarele pentru mine. Cam in a treia zi am vazut de dimineata un nor pe cer. Apoi si pe al doilea, si al treilea si a inceput pentru mine tragedia! Insula, mare, plaja…avem, soare nu!!!! Cand am ajuns pe plaja si mai batea si vantul, am hotarat ca este un moment bun de a vedea Palma de Mallorca pe indelete. Mai fusesem intr-o seara doua ceasuri ca sa mirosim despre ce e vorba.
Dupa 30min cu transportul in comun am ajuns langa Porto Pi, farul vechi care anunta intrarea in Puerto de Palma. Ne-am dat jos si ne-am propus sa facem o plimbare prin port, sa vedem “barcutele”!. O scurta plimbare de aproape 5km si barcute numai una si una…sub pavilion spaniol, italian, german, norvegian, britanic, rus…de toate felurile…yacht-uri, veliere, catamarane, mici, medii, mari, foarte mari, impresionat de mari si coplesitor de mari. Intr-o zi o sa ne luam un yacht!
Aproximativ o ora mai tarziu eram din nou la portile orasului vechi.
Palma de Mallorca este capitala Comunitatii Autonome a Insulelor Baleare, creata in 1983. De atunci si pana azi Palma s-a transformat dintr-un mic oras de provincie intr-o metropola cosmopolita, care ii captiveaza pe toti ce ajung aici. Regi crestini, conducatori arabi si negustori evrei si-au lasat de-a lungul timpului amprenta asupra capitalei Balearelor. A fost o mare placere sa ne pierdem pe strazile inguste, descoperind la fiecare colt ceva nou, ceva interesant.
In prima seara petrecuta in Palma nu am luat cu noi nici harta, nici ghidul. Ne-am plimbat si am hotarat la fiecare colt de strada directia de mers. Cladiri inalte, strazi inguste…practic imposibil sa prezici ce descoperi la urmatoare intersectie. Asa s-a facut ca ne-am trezit int-o foarte mica piazzeta la baza unui contrafort al Catedralei La Seu, cladirea reper a Palmei. Pentru mine intalnirea a fost coplesitoare…m-am simtit complet acaparata de aceasta catredala gotica. Ea este considerata una dintre cele mai remarcabila cladiri gotice ale Spaniei. A fost inceputa pe locul principalei moschei a orasului la ordinul regelui Jaume II, iar constructia ei a durat aproape 300 de ani. Fiind distrusa in 1851 in urma unui cutremur a fost reparata de Juan Bautista Peyronnet, iar inceputul secolului XX asupra interiorului si-a lasat amprenta si Antoni Gaudi. Cu o latime de 19m si inaltime de 44m, naosul, a carui bolta este sustinuta de 14 stalpi, este unul dintre cele mai mari din lume. Vitralile si rozetele enorme sunt decorate cu sticla multicolor si creaza in interior o atmosfera ferica. Interventia lui Gaudi a scos altarul baroc si a adus o masa de alabastru in locul lui, cu un baldachin suspendat si iluminat, ce simbolizeaza coroana de spini.
Catedrala La Seu dialogheaza cu Palau de l’Almudaina, resedinta regelui Jaume II, construita pe zidurile unei fortarete arabe. Este un palat gotic, cu arcade inspirate de la mauri, cu tavane de lemn si sculpturi complicate. In prezent, el gazduieste cartierul general al armatei si este resedinta oficiala din Palma a regelui Juan Carlos, un vizitator des al insulei.
La sud de cele doua icoane ale Palmei in anii ’60 a fost proiectat si realizat un parc. Autorii: Josep Luis Sert si Juan Miro. Structurat pe mai multe niveluri, el cuprinde un lac artificial, ce oglindeste mereu catedrala, o pictura murala enorma realizata de Miro si Sas Volves, un spatiu expozitional, de arta si concerte.
Lasand catedrala si palatul regal in urma, drumul conduce catre Passeig d’Es Born, o alee larga, bordata de platani. Este un spatiu urban mereu animat de turisti cu plase de cumparaturi, adolescenti cu biciclete si skateboard-uri, localnici obisnuiti cu nedumerirea si aparatele de fotografiat ale celor straini de loc, muncitori de la compania de telefoane si la anumite ore cei de la curatenie. E mereu agitatie mare, dar mai ales e racoare si umbra…si lumina filtrata. La capatul acestei alei, cu intrarea pazita de sfinxi se afla Placa de Rei Joan Carles, una din pietele majore ale orasului vechi.
Pietele importante ale orasului (Placa Cort cu Primaria, Placa Major cu ale ei porticuri construita pe fostul cartier general al Inchizitiei, Placa del Marques de Plamer, Placa Coll, Placa Sant Francesc, ca sa le mentionez doar pe cateva) sunt legate de intre ele printr-o retea de strazi inguste si imbarligate, care alterneaza planul orizontal cu rampe sau chiar scari, care se intalnesc in unghiuri ascutite, bordate de cladiri ce folosesc spatiul la maxim, fara insa a face trecatorul sa se simta sufocat. Nu sunt exclusiv pietonale. Multe sunt chiar cu sens dublu. Multe au si locuri de parcare. Cine nu are loc in suprateran, are la dispozitie o retea ampla de parcari subterane, cu accese aproape invizibile din pietele orasului. Din cand in cand mai trece cate o caleasca cu turisti. In spatele ei cateva masini merg incet. Nimeni nu claxoneaza.
Magazinele, cafenelele, restaurantele si bancile de la parter extind spatiul public in interior, animand strazile si creand senzatia unui spatiu mai larg. Firmele sunt vechi si noi, dar nu sunt luminoase, sunt felinare, deasupra capului e mereu un balcon ingust, a carui usa este larg deschis, perdelele atarna peste balustrada metalica, obloanele de lemn sunt deschise, in planul indepartat apare din cand in cand o streasina cu console mari de lemn. Cand de uiti in sus gasesti un zig-zag haotic, dar mereu se vede cerul, pentru ca nu sunt cabluri. La nivelul pardoselii pavajul de piatra este perfect plan, cu rosturi minime care nu deterioreaza tocurile doamnelor. E intotdeauna curat, indiferent cat de multi oameni se imbulzesc pe stradute. In fiecare piata, la umbra copacilor se gasesc banci, unde trecatorul se poate odihni inainte de a se ingramadi din nou printre cladirile Palmei.
Ca orice port mediteranean, Palma traieste intens seara. Cumparaturi, suveniruri, zarva, copii, scootere…la miezul noptii se asterne insa brusc linistea. Din parcarile subterane ale orasului vechi la ora 0.00 ies ultimele masini si orasul se odihneste, pregatindu-se pentru ziua ce urmeaza.
Restul edificilor ce merita vazute se gasesc marcate si explicate intr-un ghid turistic sau pe wikipedia…sau cel mai bine…faceti o plimbare pana acolo. Eu am vrut sa-mi astern lectia spatiului urban primita de la Palma.
…more to come!
Despre Mallorca si concediul de anul asta am sa povestesc in mai multe posturi pentru ca experienta a fost intensa. Asa am trait-o, mult mai eventful decat insulele din anii trecuti.
Recunosc ca nu a fost prima alegere. In primul rand zborul din Cluj este operat de WizzAir…compania care in general nu este prima mea alegere. In al doilea rand, petrecandu-mi multa vreme in Germania sau inconjurata de germani tot ce auzi despre Mallorca este “Ballermann 6” – adica bere multa, sangria din galeti de plastic, Kirmestechno, agatat. In prima privinta nu m-am inselat. Nu zbor cu Wizz-ul decat daca este absolut necesar si inevitabil. In a doua privinta am avut prejudecati. Dar sa o luam de la inceput.
04.35 – Aeroportul International Cluj-Napoca
Buluceala enorma. Eu cu ochii mici in cautarea cafelei pe care am luat-o de la McD. din Mihai Viteazu cand am plecat de acasa. Trei curse de Wizz plecau la aceiasi ora – 06.00 . Cam greu de imaginat! Eu stiu ca ora de plecare sa da cu exactitate. In fine. Destinatiile: Palma de Mallorca (evident), Treviso si Luton (ca ma doare tastatura sa scriu Londra!). Inghesuiala, lume proasta, spanioli, italieni, cativa englezi un pic derutati. Cafeaua m-a ajutat sa fac abstractie de toate. Dupa toate formalitatile de rigoare ajungem la boarding. O tanti rupea biletele si ne poftea afara. Afara, ai dracului, pasagerii Wizz nu se dadeau din usa. Urletele domnisoarei de la bilete “dati-va rog mai in fata, indepartati-va de usa!” Cam ca in autobuz. Un bun prieten care lucreaza in turn imi povestea cum ca la Cluj pe aeroport pasagerii se deplaseaza exclusiv cu autobuzele! Hah! Gresit. La Wizz te incolonezi frumos ca la gradinita, astepti ca baietii cu bastoane portocalii sa urle la tine cum ca sa ii urmezi si esti foarte atent unde se duc, nu de altceva dar risti sa te imbarci in avionul gresit, caci cele trei Airbus-uri ale Wizz-ului erau asezate unul langa altul pe platforma. In aceste conditii merita sa incerci un “muuuuuuuuuuuuuuuuu!!!” cat mai rasunator pentru ca te distrezi, razi, se uita lumea ciudat dupa tine si ii mai si auzi zicand “uite-l ba si pe ala ca striga muuuuu, parca am fi vaci!” Mare adevar. In avion, scaun inghesuite, buluceala, “ce vrei domle nu vezi ca-i ocupat”, “mami, mami eu vreau la geam”, “ia-ti fa capul de acolo ca nu vad afara”, “frate nu te descalta”, iar la aterizare inevitabilul aplaus pentru pilot.
08.10 Aeroportul AENA, Son Sant Joan – Mallorca
Thank God we can finally move! Am facut transferul la hotel in Palmanova unde camera a fost gata abia la ora 12.00. Ca atare, am luat micul dejun langa plaja, am degustat bere locala, care pana la finalul sejurului s-a dovedit cea mai reusita dintre toate (si am testat tot ce am gasit pe piata), am facut o scurta plimbare prin statiune si am murit de cald!
Camera rezervata se afla la etajul 6 al hotelului cu o panorama ampla catre Bahia de Palma (in romana Golful Palmei). Am asteptat un an intreg sa am din nou vedere catre mare de la balcon. E foarte placut si linistitor.
Am adormit la scurt timp dupa ce am ajuns in camera, pentru ca sa ma trezesc la ora 04.00 pentru mine este un calvar, chiar daca are un scop nobil…chiar daca e vorba de concediu. Ce se vedea de la balcon, urmeaza mai jos.
Am sa fac mai departe un scurt portret al Insulelor Baleare, detalii si trairi in urmatorul post.
Fiind un loc ideal de escala intre Europa si Africa, aceste insulele au fost mereu ocupate de diversi invadatori, ca de altfel majoritatea insulelor din Marea Mediterana. Au trecut pe aici mai intai fenicienii, greci si cartaginezii, apoi romanii care le-au transformat in provincie romana, a venit si randul maurilor, catalanii, sa nu ii uitam pe britanci si pe francezi, iar in epoca moderna turistii! Influenta lor, a tuturor celor care au trecut prin Baleare se vede la orice pas.
Clima si peisajul inedit au atras de-a lungul timpului personalitati de vaza. Frederic Chopin impreuna cu iubita lui George Sand, pictorul si sculptorul Joan Miro, poetul Robert Graves au fost cuceriti de frumusetea locului si s-au stabilit aici.
In afara zonelor invadate de turisti, traditiile si obiceiurile s-a conservat foarte bine.
Cu alte cuvinte, toate ingredientele unei experiente ample.
…more to come!
Canon 300X, Sigma 12-24mm f/4.5-5.6, Polypan ISO 50
Aceiasi plimbare prin Gradina Botanica si apoi prin Pracul Central, surprinsa pe film.
As vrea sa multumesc pe aceasta cale celor prezenti pentru rabdarea pe care mi-o acorda. Stiu ca nu e usor sa umbli cu un “turist japonez” care tine mortis sa faca fotografii la fiecare colt.
La final, celui care a venit cu un cadou minunat pentru copilul din mine: GRRRR, you ruined a perfectly good portet, that I cannot post here due to out of focus defects!!!!
Voie buna tuturor!
Yours truly
Continui seriile de fotografii pe film.
Canon 300X + Sigma 12-24 / Sigma 70-300 + Epson Perfection 4490.
P.S. La Multi Ani, Mama!
alex viseaza 