…si spune-mi, Alexandra, de ce vrei sa dai la Arhitectura?

In octombrie 2001 aveam pe lista de prioritati Balul Bobocilor, bicicleta, chiulitul, carnetul de condus, iarna ce urma si evident schi-ul. Impotriva vointei mele, intr-o sambata ploioasa stateam in fata restaurantului “La Turn” si asteptam sa ma intalnesc prima data cu un arhitect care avea sa ma “mediteze” la desen liber. Mereu cu ochii pe ceas si oarecum cu emotii stateam sub o umbrela si ma uitam dupa cineva despre care nu stiam nimic, dar trebuia sa semene a arhitect. Cum arata insa arhitectii? Cica poarta mereu ceva negru – mi s-a spus – si o geanta mare cu multe lucruri indesate in ea. Sunt mereu ocupati, se grabesc si deobicei studiaza cladirile pe langa care trec, nu remarca persoanele cunoscute pe strada si uneori nu sunt atenti pe unde calca.

Nu imi amintesc daca omului pe care il asteptam in ploaie i se potrivea descrierea cu totul. Cert este ca avea ceva negru pe el, se grabea si purta o geanta mare dupa el.

La Turn, dupa introducerile de rigoare am comandat cate o cafea lunga cu lapte, iar eu preocupata fiind de a-mi nota numarul de telefon in agenda proaspatului meu telefon mobil, am fost luata prin surprindere de urmatoare intrebare:

“…si spune-mi Alexandra, de ce vrei sa dai la Arhitectura?”…

Pana sa-mi aduc aminte raspunul pe care il repetasem de o mie de ori in gand in timp ce asteptam in ploaie a venit si cea de a doua intrebare:

“Mai vrei sa dai si la alta facultate?”

De data asta raspunsul a fost prompt, scurt si simplu: “Nu!”

De ce vroiam atunci sa ma fac arhitect, nu mai imi aduc aminte foarte bine, dar motivele nu aveau probabil prea mult de a face cu arhitectura in sine. Acum, sapte ani mai tarziu, as putea enumera spontan multe. Cred ca atunci acel “Nu” scurt si sec a fost hotarator.

Advertisement