Candva la mijlocul lunii septembrie, m-am lasat convinsa dupa mult vreme sa facem o excursie in Muntii Apuseni..mai exact la poalele Muntilor Trascaului in cea mai mare depresiune a Muntilor Apuseni. Pentru ca ma bucur de ceva mai mult timp liber mai nou, am hotarat sa pun grijile zilnice deoparte si sa ies in natura, pentru ca imi era dor de soarele si aerul de munte, drumurile prafuite, de o baie in rau si alte lucruri marunte care dau un farmec aparte acestui gen de excursii.
Am pornit de dimineata, trecand mai intai pe la magazin pentru a umple portbagajul masinii cu de-ale gurii. Am iesit din Cluj luand directia Turda, Mihai Viteazu, Buru si la capat de drum comuna Salciua. Dupa aproximativ 70 km in compania celor de la Pasarea Colibri ce cantau despre “Vara la Tara” si cateva barfe ca intre prieteni am ajuns la destinatie. Cine a spus insa ca la munte urma sa fie frig se inselase amaric. Marele nostru noroc a fost ca aveam totusi si cate o pereche de pantaloni scurti cu noi. Ne-am aruncat cu totii la umbra, am deschis cate o sticla de bere ca sa ne racorim si sa ne bucuram de faptul ca nimeni nu mai trebuie sa conduca. Si pentru ca eram pentru prima data in zona am hotarat sa ne lasam purtati de amfitrionul nostru peste dealuri si vai sa admiram frumusetiile locale. Primul stop a fost la cascada Daldina, unde spre marele nostru noroc chiar curgea apa, e drept un pic anemic, dar curgea! Fuseseram avertizati ca datorita lungilor perioade de seceta exista si riscul de a vedea doar un perete de stanci si un firicel de apa. Cascada nu ni s-a afisat in cea mai mare splendoare insa cu totii am fost de acord ca plimbarea pana acolo a facut foarte bine unor chair-potatos ca noi. Cuprinsi de sete si toropiti de caldura am coborat catre Huda lui Papara (numai mie mi se pare hazos numele acesta?)in cautarea unei surse de apa potabila. Gazda noastra ne povestea cum ca in drum vom intalni o pensiune magnifica. Desi hotaraseram sa fie un weekend departe de munca noastra, departe de arhitectura, cand am vazut pensiunea a trebuit sa oprim sa facem poze din toate directiile, sa documentam, ca deh! nu se stie cand mai apucam sa trecem pe acolo. Daca stau bine sa ma gandesc astia care au de a face cu arhitectura sunt mai rai decat turistii japonezi in concediu de tip “See Europe in 7 days”. Cat mai multe poze din toate directiile sa avem documentatie…si apoi cand ajungi casa iti dai seama ca defapt ai vazut lumea printr-un viewfinder sau un LCD de camera digitala si ai o gramada de poze la care poate te vei uita intr-o buna zi, in speranta de a gasi ceva inspiratie, desi in majoritatea cazului sunt slabe sanse. Cat despre atmosfera locului, realizezi ca nu ai apucat sa o simti prea bine si iti este greu sa o redai. Pai asta nu e combinatie, vorba unui amic.
Punand camerele digitale deoparte, am revenit insa la dorinta noastra de relaxare in natura, ne-am continuat drumul catre mai sus mentionata Huda lui Papara, o pestera traversata de un izvor. Desi apa era foarte rece nu am rezistat si am facut o baie, sperand din tot sufletul sa nu prindem o raceala.
Pe drum inapoi visam deja cu totii la berile lasate la rece. Ca orice iesire in natura a romanului, si escapada noastra de un weekend a fost binecuvantata cu “un gratarel si un mic” si povesti pana tarziu in noapte la lumina un bec cam chior de felul lui.
A doua zi ne-am permis sa dormim mai mult si sa mai zacem un pic la soare, bucurandu-ne de ultima posibilitate de a mai prinde un bronz. Spre dupa-masa ne-am facut tacuti bagajele si pornit in liniste catre un Cluj ce se pregatea de o noua saptamana de munca. Am luat alt drum catre casa pentru a aduce si un spor de aventura iesirii noastre in natura, insa doar pentru a constata ca lucrurile au ramas exact la fel ca si acum trei ani. Drumurile in continuare rele, pe alocuri chiar lipsa, autostrada Transilvania se misca cu pasi marunti…nu, pardon, cu pasi foarte marunti catre finalizare, fapt ce explica si coada kilometrica de la intrarea in Cluj duminica seara. Ne-am oprit in varful Dealului Feleacului si ne-am uitat ca deobicei la orasul ce se intindea in fata noastrala apus de soare. Ca deobicei am zis “nu ne-a fost dor de tine” si am pornit catre oras, reluandu-ne grijile pe saptamana ce urma.
alex viseaza 