Noul acasa

A trecut ceva vreme de cand am fost ultima data acasa la Sibiu. Ultima data am plecat de pe strada Jina, acolo unde am trait de cand ma stiu. Acasa a insemnat mereu numarul 17 de pe strada mai sus mentionata, o strada in zona Scolii Militare de Artilerie, nu departe de Parcul Sub Arini. O strada de care imi aduc aminte ca fiind mereu insorita, neasfaltata si linistita. O strada pe care bateam mingea cand eram mica si pe care ma jucam “de-a v-ati ascunselea” cu cei patru vecini ai mei. Vinerea aceasta insa m-am dus acasa pe strada Tursimului, o strada aproape de vechea cetate a Sibiului, o strada circulata, o strada unde de mult, inainte de 1989, bunicul avea o gradina de visini, pe care in vara trebuia sa ii culegem. De cele mai multe ori stateam in pomi si mancam visinele, spre mare disperare a bunicii care vedea efectiv in fata ochilor cum se reduce numarul borcanelor de dulceata, ca sa nu mai vorbim despre visinata. Sa revenim insa la acest weekend, cand am dormit pentru prima data intr-o casa facuta de la A la Z de mine. Dupa lungi dezbateri, discutii, nopti nedormite, drumuri, certuri, si alte cateva activitati specfice s-a terminat santierul. Vineri cand am intrat pe usa in casa ma asteptam sa fie cu mult mai ciudat. Ma asteptam sa nu nimeresc usile, sa incurc camerele, lucruri majore de altfel, pentru ca obtinerea unei furculite pur si simplu nu se pune. Al naibii sertarele nu erau aranjate deloc ca cele de acasa…pardon, fostul acasa…adica de pe strada Jina. Totul parea sa fie insa absolut natural. Usa de intrare parca o stiam din totdeauna, parchetul de stejar de nuanta inchisa se comporta foarte bine la intalnirea cu ciorapii mei, papucii de casa ma asteptau cuminti in debara, intrerupatoarele le-am gasit imediat si m-am putut vedea din nou in oglinda servantei altdeutsch din living, mama ma astepta ca intotdeauna seara in halatul ei albastru, tata dormea linistit in fata televizorului nostru vechi iar camera bunicii mele am gasit-o imediat chit ca nu eram obisnuita cu conceptul etajului acasa, pe blat in bucatarie ma astepta ca deobicei o farfurie plina cu fructe, insa nici de al dracului nu am gasit furculita ca sa le pot manca fara sa ma murdaresc. Data viitoare insa voi stii si unde este furculita…am retinut. Este interesant cat de cunoscuta iti este o casa, chiar daca pana atunci nu ai vazut-o decat in planurile si sectiunile, in detaliile si randarile si nu in ultimul rand in imaginatia ta. Tu ai facut-o si e a ta parca din totdeauna.

Advertisement